Adio, politică!

A trebuit să avem în sfârşit ceva mai mulţi bani la buget decât sunt guvernanţii în stare să cheltuiască pentru a vedea, negru pe alb, că politica românească e o imensă pagubă. Că, fără politicieni, am fi trăit cu siguranţă mai bine.

Dacă aş fi cadru didactic şi m-aş trezi peste puţin timp cu încă jumătate din salar pe card
, aş zice mersi şi-atât. Nu mi-ar păsa nici de PSD, nici de PNL, nici de PD-L pentru că n-aş fi atât de idiot încât să-mi imaginez că au dat de la ei. Aş avea minima pretenţie de la mine însumi de a nu crede în poveşti cu politicieni îngrijoraţi de veniturile mele şi, cu puţin efort, mi-aş scoate din minte până şi ideea că banii pe care-i primesc în plus
înseamnă mai mult decât o tentativă străvezie de şpagă electorală.

Ştiu, nu toţi gândesc aşa, dar sunt convins că şi cei care se bucură la pomana politicienilor nu dau prea mult pe ei.

Citiţi sondajele. Într-o ţară în care cel mai apreciat potenţial prim-ministru nu e creditat nici măcar de un sfert din electorat, nu putem vorbi de instituţia votului şi de alegeri decât în termeni de mascaradă. Ce se întâmplă de câteva săptămâni, culminând cu votul recent din Camera
Deputaţilor care deschide cartea recordurilor în materie de majorări salariale, e încununarea unei istorii de peste 18 ani de decuplare a politicii de România. A trebuit să avem în sfârşit ceva mai mulţi bani la buget decât sunt guvernanţii în stare să cheltuiască pentru a vedea negru pe alb că politica românească e o imensă pagubă.

Că, fără politicieni, am fi trăit cu siguranţă mai bine. Că nici un partid nu e în stare să facă ceva realmente util pentru societate, în schimb, când i se dă puterea pe mână o blochează, iar când e în opoziţie o sabotează. Nimic nu obliga PSD, PNL sau PD-L să promită pomeni electorale şi să treacă şi la fapte. PSD putea foarte bine să facă presiuni asupra guvernului pentru orice fel de majorări salariale dorea, să incite la greve, să scoată sindicate în stradă, dar s-o facă inteligent şi responsabil. Scandal electoral şi-atât.

Cei sensibili la pomeni i-ar fi votat apreciindu-i pentru intenţie. PNL, care se laudă cu patru ani de creştere economică, ar fi putut rămâne solidar cu propriul guvern şi coerent cu propriul electorat blocând în Parlament orice nesăbuinţă în materie de politici bugetare. PD-L a avut prima
ocazie, servită ca pe tavă, de a demonstra că „gândeşte altfel“, punctând masiv în zona de electorat pe care în ultimii doi ani a tot dezamăgit-o, cea educată, urbană, civică şi cu pretenţii morale, opunându-se cu vehemenţă oricărui populism de ultimă oră. Am fi înţeles şi noi cine cu cine şi pentru cine face politică în România. Aşa, însă, rămâne cum am mai stabilit şi cu alte ocazii, dar n-am prea fost băgaţi în seamă.

Mergem la vot alegând să nu alegem nimic sau stăm acasă. Şi nici nu trebuie s-o spun eu, măcar. O aud tot mai des peste tot şi nu fac decât s-o dau mai departe. Reforma clasei politice poate să înceapă, probabil, doar aşa. Cât despre ipocrizia premierului Tăriceanu vituperând împotriva iresponsabilităţii Parlamentului, după ce de aproape trei ani face blat cu PSD pe banii pe care-i încasează guvernul său din impozitele noastre, am o singură vorbă de spus: mi-e greaţă.