Perjovschi vrea să deseneze exteriorul avionului unui colecţionar american

Dezbaterea “Arte Marţiale” organizată de Institutul Cultural Român (ICR) în decembrie l-a avut ca invitat pe Dan Perjovschi, autor de performanţe şi de desene politice, cvasi-infantile, nici graffiti, nici caricaturi, neîncadrabile, necinice, cât empatice (concentrând contexte convenţional şi individual iritante, „în dorinţa de a înţelege lumea” - spune el) şi, mai ales, efemere.

Perjovschi a început prin a-şi prezenta parcursul din ’88 până azi, de la desen poetic la desen politic, pe diferite suporturi, geam (implicit pe cerul de deasupra Tamisei, la Tate Modern, anul trecut), pe jos cu creta, pe pereţii de la Arsenale, la Bienala de la Veneţia de anul acesta (puteau fi luate chiar pe haine de vizitatori), pe pereţii unei galerii din Tribeca, New York, în 1995 (când a şters, la final, cu guma tot ce a desenat) sau pe pereţii şi tavanul MoMa, anul acesta, într-un performance care a durat trei săptămâni.

Ce ni s-a reamintit că face Perjovschi? Desenează performativ (cu spectatori, care dau feedback, îi ”curează” lucrarea, “creează un soi de coregrafie”, cum îi place să spună) comentarii despre viaţa politică şi socială şi despre viaţa sa în acel moment.

Contextele se schimbă. De fiecare dată e un spaţiu nou de umplut. Pentru asta se informează din presa locului respectiv. E interesat de stereotipuri. Deşi lucrează întâi în careneţel şi apoi începe performanţa, nu are schemă de compoziţie, ci de subiecte.

Desenele cresc şi descresc (fie că sunt văruite cu gri ca la MoMa, fie că se şterg) şi în general nu mai rămân decât careneţelul şi câteva fotografii. Rar stă un zid desenat luni, sau chiar ani. Planuri de viitor, de desenat exteriorul unui avion al unui colecţionar american.

“Fixarea” “efemerului”

Marţi, Perjovschi şi-a mai performat o dată fixarea artei sale efemere în memoria spectatorului său (şi poate chiar a spectatorului român, el însuşi declarând că, “traumatizat de felul în care realitatea internă nu se pupă deloc cu cel externă”, încearcă să-şi marcheze, astfel, prezenţa într-un context artistic & socio-politic românesc, pe care nu s-a mai focusat în ultima vreme, excepţie făcând revista 22, galeria Protocol din Cluj, care se desfinţează după expoziţia lui şi un perete de la Centrul Naţional al Dansului din Bucureşti).

Deşi clar nu e vorba numai despre teritoriul mental autohton, cât despre o punere în discuţie a exact ceea ce-i este propriu, „brand-ul” lui (ştergerea şi efemerul), nu atât pentru a-l nega şi a fixa, cât pentru a găsi alte resurse care prin acumulare să(-l) conducă spre altceva, numai el poate şti exact ce.

Iar dacă ştersăturile sunt parte din performanţa lui Perjovschi, tot parte sunt şi reluările de desene, insistenţa cu care îşi rememorează parcursul în prezentări putând fi doar un simptom ori o continuare, cu bună ştiinţă, într-un alt plan a acestei duble preocupări a sa - efemerul/durata, cele două mergând perfect împreună. De adăugat aici şi relaţia de tensiune dintre artist şi orice idee de memorie plus fixare a artei lui în general până la temerea că se pot detaşa, păstra şi vinde ferestre/ziduri pe care a desenat.

Runda de “arte marţiale” a propus un Perjovschi puţin în afara monologului “prezentării” obişnuite. N-a fost însă confruntat direct cu rostul practicii sale de prezenta o dată şi încă o dată arta sa care se şterge. Pe de altă parte este la fel de adevărat că multe lucruri se conştientizează mult mai clar post dezbatere.